Brigitte Giraud: Viața la viteză maximă

Câștigătoarea Premiului Goncourt pe anul 2022 este Brigitte Giraud, o scriitoare de origine algeriană, pentru romanul „Viața la viteză maximă”, tradus și publicat în limba română la Editura Trei. Un microroman original în construcție, pe tema memoriei, a doliului, a fragilității vieții, dar și a rezilienței, „Viața la viteză maximă” te surprinde, te emoționează, pășind însă pe o cărare bătătorită, universală a tuturor celor care am trecut prin experiența pierderii.

Construită la persoana I, narațiunea lui Giraud este de fapt o confesiune speculativă, consolatoare, terapeutică a unei protagoniste feminine care își încheie doliul, după pierderea soțului ei, într-un accident de motocicletă petrecut cu mulți ani în urmă. Despărțirea de casa în care au locuit este un ultim prilej de a vizita în detaliu contextul care a dus la accidentul fatal, un ultim imbold de a căuta o explicație sau poate un sens în această experiență dureroasă. 

Accidentul aparent absurd, imprevizibil, venit din neant care îl ucide pe Claude vine ca un cutremur în viața soției acestuia care încearcă să ducă la bun sfârșit travaliul adaptării după pierdere. Chiar și după ani de zile, protagonista e urmărită de această dispariție. Avem aceste vulnerabilități ca oameni, pe care personajul feminin al romanului le ilustrează din plin: nu suntem prea toleranți cu incertitudinea, suntem căutători de explicații, de construcții cu sens, nu acceptăm prea bine întreruperile inserate în viețile noastre, acele întreruperi care ne lasă lumea suspendată, aparent neterminată. Iar o pierdere neașteptată, moartea cuiva apropiat, în circumstanțe imprevizibile este tocmai un asemenea eveniment de impact, un eveniment care ne cere și nouă un acord de despărțire, o bază prin care să putem trece mai departe.

Așa cum se întâmplă și în cazul protagonistei lui Giraud, decesul celor dragi ne face să ne regândim existența, ne provoacă printr-o experiență la limită să înțelegem cât de puține lucruri sunt de fapt sub controlul nostru și cum luăm drept bunuri garantate, previzibile orizonturile planificate ale existenței noastre. Ne trăim viața la viteză maximă imaginându-ne că mergem cu viteză de croazieră, relaxați pe o autostradă fără obstacole, destinația și călătoria sunt lucrurile importante într-un cadru pe care îl simțim sigur, ancorat în certitudini. Apoi, când ceva se întâmplă și ieșim în decor, din șoferii relaxați devenim detectivi și exploratori, realizăm că viața noastră era și este de fapt un ansamblu de drumuri șerpuite, cu diferite ramificații în care putem oricând să ajungem și fără voia noastră (întrebându-ne cum am fi putut rămâne pe traiectoria inițială).

În volumul apărut la Editura Publica, „Puterea regretului”, Daniel Pink vorbea despre faptul că suntem echipați din naștere, prin felul în care funcționează mintea noastră să trăim regretul prin două capacități esențiale: aceea de a ne proiecta în trecut și viitor și aceea de a construi povești despre ceva ce nu s-a întâmplat. Protagonista lui Giraud pare să facă exact acest lucru, după moartea soțului ei: să-și imagineze toate acele detalii contrafactuale care ar fi putut să facă diferența, care ar fi putut să ducă la evitarea accidentului.

Romanul este practic o explorare detaliată a acestor scenarii, prin care se dezvăluie istoria cuplului, brutal întreruptă de accident. Imaginea unei lumi fluide, care curge de la sine și în care noi avem controlul deplin, centrați pe obiective înguste se schimbă radical după accident. Claude și protagonista feminină alcătuiesc un cuplu durabil, burghezi boemi relativ fericiți, cu un copil și o pasiune în a-și crea locul lor de vis, în casa pe care aproape că nu și-o permit și pentru care schimbă locuințele una după cealaltă. Mereu orientați spre următoarea etapă, nerăbdători și încrezători în a-și atinge visele, fideli pasiunilor lor, cuplul francez țintește spre un viitor mai prosper, mai împlinit. Apoi Claude moare într-un accident de motocicletă.

După moartea lui Claude, lumea văduvei pare să se metamorfozeze: de la fluiditatea anterioară, totul se transformă într-un puzzle, într-un soi de mecanism cu rotițe complex îmbinate, ale căror mișcări în timp, într-un colț aparent nesemnificativ al ansamblului, antrenează consecințe nebănuite într-o altă parte a mașinăriei. Nevoia de răspunsuri în fața pierderii absurde o împinge pe protagonistă să sară de la logica elementară acțiunii și reacțiunii, a deciziilor legate simplu, de la punctul A la punctul B, la un alt tip de logică: cea a efectului fluturelui, în care orice amănunt, mai apropiat sau mai îndepărtat de evenimentul fatidic pare să-și fi adus o contribuție. Povestea care ar fi putut fi rezumată simplu, concis, jurnalistic: Claude a murit într-un accident de motocicletă, după un gest imprudent la semafor devine o hartă complexă în care elementele cauzale par să se înlănțuie complex, fără să mai existe ideea de apropiere sau depărtare explicativă. Dintr-o dată, totul poate deveni important, atâta timp cât cel mai mic amănunt poate aduce o schimbare de traiectorie care face diferența dintre viață și moarte.  

Ce ar fi putut conta? De unde începi să contorizezi lista potențialilor declanșatori care ar fi putut schimba ceva? De la deciziile individuale ale protagoniștilor? De la deciziile familiei extinse? De la vreme? De la evenimentele mondiale proxime accidentului? Dacă cei doi nu ar fi vândut apartamentul, dacă personajul feminin nu ar fi primit cheile casei în avans, dacă ar fi acceptat ca fiul ei să meargă în vacanță cu fratele protagonistei, dacă l-ar fi sunat pe Claude cu o seară înainte, dacă Stephen King ar fi murit în accidentul care a avut loc cu trei zile înainte de moartea lui Claude, dacă Claude n-ar fi uitat cei 300 de franci în bancomat, în drum spre școala de unde trebuia să-l însoțească pe fiul său?  Dacă, dacă, dacă, fiecare condițional dă de fapt titlul unui capitol în care naratoarea explorează biografia cuplului, spiritul tinerilor entuziasmați să își actualizeze potențialul și aspirațiile și graba în care își desfășoară existența până la momentul abrupt de cotitură. „Viața la viteză maximă” ridică adrenalina, asamblează motivațiile, focalizează pe orizont, dar tot ea ne face să uităm ansamblul, ne face să uităm de peisaj și de savoarea prezentului trăit în plenitudinea detaliilor.

Deși pare o formă de a răsuci cuțitul în rană, prin explorarea tuturor acestor detalii contrafactuale, confesiunea personajului lui Brigitte Giraud desăvârșește, prin acest jurnal imaginar, explorator, un parcurs terapeutic: la fel cum își vizitează pentru ultima oară, casa pe care s-a decis să o vândă , protagonista lui Giraud revizitează capitolul căsniciei curmate abrupt de moartea soțului, un gest în care se distilează deopotrivă durerea, dar în care se toarnă și fundamentul pentru a putea merge mai departe.

Sensibil, emotionant, profund, romanul „Viața la viteză maximă” scris de Brigitte Giraud te invită să ridici piciorul de pe accelerația existențială și să contempli, măcar pentru câteva momente, detaliile frumoase și fragile care ne asamblează viața de zi cu zi.